Conversație vie paginile 73-85

04:21:43 - 05:05:28

T: Igor Mihailovici, pentru foarte mulți oameni este nespus de importantă întrebarea ce înseamnă „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa”?

IM: Întrebarea este interesantă. Pe mulți îi preocupă ce înseamnă după chip și asemănare. Pentru o înțelegere mai profundă, eu cred că e mai bine să analizăm puțin, spre exemplu, Biblia, Vechiul Testament, cartea Genezei, capitolul întâi al acesteia, în care se vorbește despre faptul cum după separarea Luminii de Întuneric, după crearea lumii, Dumnezeu a hotărât să creeze omul. Și după cum noi știm, aceasta s-a întâmplat în a șasea zi de facere: „Și a zis Dumnezeu: să facem omul după chipul Nostru și după asemănarea Noastră”. Mai atestăm acolo o mențiune foarte interesantă precum că  Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, a creat bărbatul și femeia. Și iată aici apare întrebarea: Ce înseamnă „după chipul și asemănarea Sa?” Nu odată am abordat acest subiect în discuții și în alte emisiuni, fiindcă mulți interpretează direct că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și aici este o divergență, cum e mereu, în conștient. „Dumnezeu a creat după chipul și asemănarea Sa” – conștientul se percepe pe sine ca chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Însă în Noul Testament, în Evanghelia după Ioan (capitolul 4, versetul 24) se spune: „Dumnezeu este Duh”. Aceasta este ceea ce le spunea Iisus ucenicilor Săi că Dumnezeu este Duh. Prin urmare El L-a creat pe om după chipul Său ființă spirituală, și în om ceea ce este asemănător Lumii Spirituale este Duh sau ceea ce noi numim Personalitate. Dar Personalitatea, cer scuze, aceasta nu e materială, ea este spirituală. Înseamnă că chipul și asemănarea nu este altceva decât componenta spirituală a omului.

Și în multe religii încercau să explice că omul este un oarecare duh, născut din Duh...

T: ...și că Dumnezeu a creat omul de două ori, după cum ați menționat Dvs.

IM: Da. Dumnezeu a creat omul de două ori. Acei care, într-adevăr, caută și realmente tind spre cunoașterea spirituală (nu doar la indicațiile conștientului cred în tot ce este acceptabil pentru sistem, ci simt setea lăuntrică), aceia, de regulă, nu caută numai într-o religie, ci peste tot unde sunt mențiuni despre Dumnezeu. Și cred eu că ei nu o singură dată s-au ciocnit de informații din alte religii, mult mai străvechi și cu zoroastrismul despre care am discutat, că pe vremuri oamenii erau ființe acorporale, ei nu aveau corp. Ei se maturizau, deveneau acei care în religia contemporană sunt numiți Îngeri și plecau.

 T: Adică ei erau duhuri invizibile, acorporale.

IM: Desigur, acum oamenilor le este clară comparația cu Îngerii, în antichitate însă  oamenilor le erau mai clare asocierile tridimensionalității, de exemplu, care au legătură cu aceleași plante locale, animale sau altceva, adică ceea ce ei vedeau și percepeau zilnic. Iată, spre exemplu, același zoroastrism, imaginea primilor oameni – bărbatul și femeia, subliniez, ca o ființă  invizibilă unitară, ea se compara asociativ cu o rubarbă nobilă. Aceasta este o plantă care creștea în acele locuri unde s-a născut  însăși Învățătura. Ea este o plantă de doi metri, tulpina căreia seamănă cu doi șerpi intercalați. Iată voi deseori ați văzut acest simbol...

T: Da, acest simbol sub forma a doi șerpi încolătăciți (caduceul) deseori se folosea în antichitate în diferite culturi ca simbol al nașterii, consimțământului, mișcării universale, ca simbol al armoniei a două principii în om: yin și yang. Pe vremuri el se folosea ca atribut al zeilor, pe toiagul preoților. Iar acum caduceul este cunoscut ca unul din simbolurile medicinii.

IM: Da. Însă aici mai este un moment important pe care aș vrea să-l evidențiez. De ce a fost atribuită o astfel de comparație și o îmbinare a principiului masculin și feminin? Aceasta acuma la noi există în materie bărbat și femeie. Însă, primii oameni erau asexuali, ca și Îngerul. Îngerul nu posedă corp. Îngerul nu are gen. Și aceasta trebuie înțeles. Cândva acest, să zicem, principiu masculin și feminin era contopit într-o singură ființă. De aceea și se spunea că primii oameni erau asemeni rubarbei, adică bărbatul și femeia erau o singură ființă împletită, și farr-ul lui Ahura Mazda... adică farr-ul lui Dumnezeu se răspândea peste ei, adică ei erau în Dragostea lui Dumnezeu... Apropo, la fel îi  reprezentau și pe primii zei ai panteonului antic chinezesc – Fu Xi și Nu Wa...

T: ... despre care se menționează și în cartea „AllatRa”.

IM: Da. Și potrivit alegerii, anume alegerii omenești, ce a făcut Dumnezeu? El i-a făcut materiali.

T: ... După cum se spune în legendele zoroastrismului „ei ambii s-au transformat din chip vegetal în chip omenesc, și farr-ul, ca  Duh, a intrat în ei”...

IM: ... ca Duh. Iarăși, ei au trecut dintr-un chip în altul. Esența lor de bază, însă, nu era în chipuri, ci în esența spirituală, adică în componenta  spirituală a lor. Însă aici noi observăm și citim ecouri de la conștient. Oricum ceea ce se povestește astăzi (comparația cu rubarba și altele de felul acesta), era doar o simplă comparație... Însă, iarăși, într-o învățătură mult mai veche se spune, că întruchipându-se  material, ei (oamenii) oricum își păstrau esența lor. Adică, a priori, nu erau bărbați și femei, la prima etapă, cea inițială. Aceasta, la fel, este interesant. Și iată, după cum am menționat la început, principiul masculin și feminin era contopit într-o singură ființă.

T: Adică era caracteristic un astfel de  fenomen precum androginia primului om, adică unitatea, îmbinarea într-o singură persoană a genului masculin și feminin... iată un astfel de hermafroditism, adică capacitatea  de fertilizare, când se formează și ovule, și spermatozoizi într-un singur organism, adică și un tip de celule germinative, și altul. Iată acest fenomen este distinctiv și lumii animale.

IM: Da, analogia este păstrată.

T: Iată, e foarte interesant, în Biblie, în capitolul 5 al cărții Genezei se menționează că Dumnezeu l-a creat pe om: pe bărbat și pe femeie și le-a dat   numele „om”. În continuare se spune că Adam a născut un fiu. În prezent însă noi credem în mod eronat, în temeiul traducerilor, că Adam este bărbat. Însă, de fapt, în limba originală, atunci când acest cuvânt este utilizat fără articol, el nu reprezintă un substantiv propriu, ca nume masculin, ci servește doar ca o desemnare a omului la general, adică poate fi raportat atât la bărbat, cât și la femeie.

IM: Acesta este un moment semnificativ... Ulterior, Dumnezeu totuși a aprobat o astfel de diferență de gen și oamenii au fost împărțiți în bărbați și femei pentru ca la oameni să apară, să zicem... Bine, vom spune direct,  pentru a complica drumul spre Casă. Cu ce scop s-a făcut aceasta? Iarăși, pentru unii va apărea o neclaritate în conștient:„De ce să complici drumul Acasă? Or, Dumnezeu, din contra, trebuie să-i protejeze pe copiii săi”. Voi răspunde printr-o analogie tridimensională: noi, doar, îi trimitem pe copiii noștri să învețe. Și noi avem grijă de faptul ca ei nu doar să absolvească școala, dar și să capete o anumită specialitate, să obțină ceva în viață, ca ei să devină oameni buni, cel puțin, în înțelesul nostru. Fiecare percepe în felul său ce înseamnă un om bun. Păi, ca ei să devină oameni buni, să se regăsească în viață.  Nițel nu e chiar așa, dar aproximativ. Și, iarăși, totul a fost la cererea acelorași oameni. Căci primii oameni, reieșind din zoroastrism, ei singuri au cerut corp pentru ca să poată depăși anumite greutăți, pentru a atinge binemeritat Dragostea lui Dumnezeu. Iată, anume aceasta și a creat obstacole. Acesta și este motivul creării lumii materiale, a fost creat trupul omenesc. Apoi acest corp omenesc a fost împărțit definitiv în bărbat și femeie. Ei bine, și mai apoi au început substituirile conceptului de Dragoste Adevărată cu dragostea omenească. 

Iar dragostea omenească, după cum știm, ea este temporară. Un exemplu simplu despre cum conștientul se joacă cu oamenii. Să zicem, este dragoste dintre un bărbat și o femeie. Iată ei se iubesc reciproc, însă se gândesc la alții și îi doresc pe alții. Oare aceasta e dragoste? Desigur că nu. Iată așa totul și a început.

Însă toate acestea creează anumite dificultăți și îi oferă un anumit instrument conștientului. Dacă a apărut corpul, atunci a luat naștere și conștientul. Întrucât  corpurile s-au împărțit a luat naștere și o preocupare sporită a conștientului pentru cealaltă „jumătate a sa”.  Însă, iarăși,  ”a sa e oare”? A apărut mitul despre faptul că ”trebuie să-ți găsești jumătatea ta”, că „ea numaidecât există” etc. Și iată că „rubarba” aleargă și își caută jumătatea.

E interesant desigur. În fond, legendele nu toate sunt pustii, în ele este mult sens. Pur și simplu, trebuie să poți să le înțelegi.

J: Da, este foarte interesant, luând în considerație și ceea ce Dvs. anterior ne-ați spus: că în femeie există mai multe puteri Allat este mai puțin stabilă, iar bărbatul este mai stabil, dar el deține mai puține puteri Allat în comparație cu femeia. Aici, desigur, întrebarea nu constă în faptul cine și ce are mai mult sau mai puțin. Aceste competiții în gânduri sunt  jocuri de la conștient. De fapt, toți au de toate dacă îți investești rațional atenția. Și aici întrebarea constă în altceva, încotro redirecționezi cu atenția aceste puteri Allat? Ce sporești tu în tine: moartea sau Viața?

T:  Da, aceasta, într-adevăr, este interesant. Și știți, acum înțelegi mai profund cum  propriul tău conștient, într-o măsură considerabilă,  tot ție îți complică viața. Cum conștientul generează o multitudine de gânduri negative, consumeriste,  de certuri între oameni, între bărbat și femeie, și de ce, în genere, în relațiile dintre ei nu sunt simțiri adevărate, profunde. Tu înțelegi cum conștientul ispitește și perplexează femeile cu exteriorul, distrăgând puterea atenției lor de la adevărata Dragoste, de la adevărata Sursă care se află în ele. Cum conștientul le afundă în minciunile sale, în viclenia sa, în înșelăciune, în acumulare de pulbere, în niște scopuri false și, efectiv, le impune să-și irosească viața pe aceste iluzii.

Deoarece, dacă e să aruncăm o privire, atunci cu ce trăiește femeia în gândurile sale? Pe ce își irosește ea viața? Pe magie: pe căutarea dragostei externe, pe pierderea și reîntoarcerea ei, pe vrăjmășie, pe vrăjitorie. Adică nimic altceva decât magie. Iar bărbații? Ei, doar, doresc Dragoste. Însă, conștientul și aici întoarce totul în favoarea sa, pentru sine, îți impune iată acest joc în tridimensionalitate al cărui rezultat e deşertăciune şi dezamăgire în toate. Și iată, conștientul îi împinge pe bărbați spre egoism nesatisfăcut, spre invidie, spre competiție permanentă în goana după autoritate, spre clarificarea cine e mai puternic, mai cool, mai bogat. Și, drept rezultat, la ce duc toate acestea? La agresiune, războaie, suferințe. Și iată, conștientul lor procedează la fel și cu femeile. Conștientul, pur și simplu, le impune gândul că femeia trebuie posedată precum un  bun, adică să nu fie iubită, să nu fie în armonie cu ea, ci anume să o posede ca pe un lucru. Adică înrobirea de către conștient a originii divine...

Și iată tu înțelegi că înainte tu doar așa și trăiai, sub dictatul conștientului, că tu mereu cereai ceva de la alții pentru sine. Însă,  aici apare întrebarea: „Pentru sine oare?” Și tu însuți sufereai din această cauză. Tu nu știai de această Dragoste Dumnezeiască lăuntrică și tu nu o cultivai în tine însuți.

_____________

VIDEO TEXT

Dumnezeu a creat omul de două ori.

_____________

T: Adică la crearea omului au fost două etape de bază:  aceasta era etapa... nașterii spirituale și etapa... transformărilor în materie... Iată acum mă voi opri pentru un minut și, totuși, voi enunța acele gânduri care mi-au răsunat acum în minte. Gânduri de la sistem, când acesta a încercat să impună răspunsul său final gata-pregătit, și eu era cât pe ce să spun că „au fost 2 etape de bază: până la crearea materiei și după”. Iată întotdeauna conștientul încearcă să înșele și să strecoare  mai întâi  gândul despre… între ghilimele „super importanța” sa… Sistemul întotdeauna încearcă să promoveze cu insistență importanța  materiei, diminuând importanța spiritualului... Și iată pentru a câta oară te convingi cât este de important să controlezi ce anume vorbești, ce vrei tu să spui tu, ci nu conștientul tău.

J: Da, și cum spunea Igor Mihailovici: să vorbești de la conștient și să propovăduiești de la Duh sunt lucruri absolut diferite. Fiindcă conștientul întotdeauna vrea să fie partener pentru Personalitate, și mai rău decât atât, încă și dictator. Însă, Personalitatea, ea nu e un partener, ea nu e sclavul conștientului.

Personalitatea – este Stăpân. E cea care plătește cu atenția sa toată această prezentare a conștientului. Este cea care răspunde pentru consecințe. Când știi acest lucru, atunci este foarte ușor să fii tu însuți și să nu ai frică de a-ți demasca conștientul.

T: Da, trebuie să fii sincer față de tine însuți, sincer în realitate...

J: Da.

T: Așadar, când a fost creat omul au existat două etape de bază și momentul-cheie era anume alegerea omenească – alegerea de a sluji Lumii Spirituale, chiar fiind întemnițat aici, în materie.

IM: Absolut corect. Inițial, oamenii se nășteau  ca, să zicem așa,  mici îngerași, ei creșteau, se dezvoltau și deveneau parte a Lumii Spirituale. Ei nu știau de suferințe, ei nu cunoșteau răul. Era îmbucurător, minunat, bine. Însă, oamenii au ales anume calea cea dificilă. Iată în zoroastrism aceasta este bine spus că ei au luat decizia, subliniez, oamenii au luat decizia de a opune rezistență răului fiind în corp. Adică de a căpăta materialitate.

T: Da, în cărțile sfinte ale zoroastrismului se menționează această legendă conform căreia cândva Dumnezeu i-a întrebat pe oameni dacă trebuie El să-i apere de  Ahriman sau ei înșiși, deja în înveliș corporal, „în formă corporală” pot să lupte cu el și să-l învingă, după care ei vor deveni nemuritori. Și oamenii au ales-o pe ultima.

IM: Aceasta e alegerea oamenilor înșiși. Ei au dorit să se opună lui Ahriman în corpuri, să înceapă sub conducerea acestuia, să purceadă de la dualitate. Aceasta este așa o alegere serioasă pentru ca în Lumea Spirituală să vină deja nu îngerași, ci Îngeri. Aceasta a fost  transpus în lumea materială, unde oamenii se nășteau, se dezvoltau și apoi, în mod conștient, alegeau că ei au nevoie să meargă în Lumea Spirituală. Și aceasta este interesant, este îmbucurător când vin Îngeri, aceasta este minunat.

T: Și iată, la fel, un moment interesant este că în cărțile despre același zoroastrism se spune că Dumnezeul Binelui (Ahura Mazda) a plăsmuit creaturile sale anume ca ființe spirituale. Mai exact, El a creat „imaginile spirituale ale tuturor creaturilor”, iar deja mai apoi a creat lumea materială și le-a atribuit formelor create aspect corporal.  Și că creaturile Lui incarnate în „formă corporală” vor fi capabile să-l învingă pe Ahriman și răul produs de acesta, că principalii luptători cu Ahriman sunt anume oamenii înșiși.

J: Da... Încă unul din momentele-cheie, care este menționat acolo, se referă la faptul că victoria este posibilă doar prin participarea activă a omului însuși, că omului i se cuvine să țină minte că el provine din lumea Spirituală, că el este creatură spirituală, dar nu pământească, și că anume chestiunile spirituale sunt cu mult mai importante decât cele pământești.

T: Absolut corect. Se indică faptul că Ahriman dorește foarte mult să ascundă de oameni ceea ce se va întâmpla, de facto, cu ei, dacă aceștia vor urma intențiile lui, adică să ascundă pedepsele pentru păcate și „rezultatul final”. Iar cu referință la Ahura Mazda este exact invers: El foarte mult dorește ca El să fie recunoscut; El este deschis pentru toți. Și încă ce este interesant, se menționează că omul deja la împlinirea vârstei de 15 ani trebuie să cunoască răspunsul la întrebarea cui el îi aparține: lui Ahura Mazda sau lui Ahriman.

IM: Vârsta de 15 ani  a fost stabilită mai târziu din cauza întârzierii în dezvoltare a unor oameni. Dar, la general, inițial era 11-12 ani. Către vârsta de 11-12 ani omul trebuia să facă alegerea finală: cui el îi slujește.

J: Are legătură cu  amplificarea?

IM: Da, acest lucru este determinat de amplificarea secundară, și omul deja făcea o alegere independentă cu cine este el: cu Ahura Mazda sau cu Ahriman.

Dacă e să ne uităm, în multe religii se afirmă sau se menționează despre faptul că diavolul este viclean și nevăzut, și că el se ascunde de ochi și este suficient să-l demaști pe diavol pentru ca el să-și piardă puterea. În realitate aici este un sens profund. Iată, noi deja am vorbit despre lucrul conștientului și altele de felul acesta. Când omul începe a conștientiza și a înțelege că conștientul joacă cu el o glumă rea, și se dovedește că omul nu are voință proprie, ci doar îndeplinește fie voința Lumii Spirituale, fie a sistemului lumii materiale, atunci el poate alege care voință s-o îndeplinească. Și aici, de asemenea, aș dori să abordez un așa aspect, noi deja am menționat despre aceasta: omul nu e robul lui Dumnezeu,  în niciun caz. El poate deveni rob doar al conștientului său. Adică omul este liber să aleagă cui să-i slujească: lui Ahriman sau lui Ahura Mazda, sau, vorbind în limbaj contemporan obișnuit, lui Satan sau Dumnezeu. Cui îi slujește? Dacă el îi slujește lui Ahriman (Satan), atunci, în acest caz el devine rob. Iar dacă el îi slujește lui Dumnezeu atunci el devine liber.

T: Știți, la timpul meu, această informație foarte mult m-a marcat profund, anume faptul că totul a început și s-a întâmplat anume prin alegerea omenească. Iată anume acesta și este Adevăratul eroism... Conștientului, firește, îi este dificil să înțeleagă această importanță și semnificație a ceea ce se întâmplă. Or, în esență, tu te afli adânc în spatele liniilor inamicului omului. Fiindcă tu, ca Personalitate ești încarcerat într-o construcție cu corp material, cu un conștient activ, plus la toate, din toate părțile mai ești și  înconjurat de un sistem artificial.

J: Adică tu te afli în interiorul a ceea ce este mort. Și doar Sufletul tău te leagă de ceea ce e natal,  de ceea este  Viu. Și, într-adevăr, trebuie să Iubești imensurabil lumea lui Dumnezeu pentru ca să ai această enormă putere a Duhului ca să opui rezistență sistemului, fiind întemnițat în el, pentru ca să slujești aici, în acest iad Lumii Spirituale pentru ca să revii Acasă cu victorie lăuntrică, matură, adevărată...

T: Da... Igor Mihailovici, Dvs. ați menționat absolut corect că legendele antice nu sunt chiar atât de simple cum par a fi la prima vedere.

IM: Absolut corect.

T: Iată și în zoroastrism, și în creștinism, să ne amintim chiar și istoriile despre faptul că Dumnezeu l-a creat pe om de două ori… Iată, noi acum examinăm acest  subiect...

IM: Da, în Biblie este descrierea creării omului  de către Dumnezeu nu doar în a șasea zi, dar și în a opta zi. Rezultă că El l-a creat a doua oară. Dar aici deja se scrie cu totul altfel: „Și a creat Domnul Dumnezeu omul  din țărână, și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul suflet  viu. Aceasta e cartea Genezei, capitolul 2, versul 7, oricine o poate deschide și citi. Adică, dacă prima dată El l-a creat după chipul și asemănarea Sa, El îl creează pe acel care este fără de corp. Aceasta era ființă spiritualizată, nematerială. Și e doar o chestiune de timp, ea se maturizează, se contopește și pleacă deja maturizată. Iar aici noi vedem, că în a opta zi Dumnezeu a creat omul din țărâna pământului. Și iată multe se raportează la a opta zi. Noi ne ciocnim de un fenomen foarte interesant, dacă facem puțin abstracție de Biblie ca o versiune înnoită a  religiilor antice și ne vom baza nițel pe religiile antice (deși aceasta se atestă și în religiile mult mai târzii, de exemplu, și în creștinism, și în islam este, și în multe alte religii, este foarte dezvoltat în iudaism), de ce anume în a opta zi i se dădea nume omului și altele de acest fel?   

T: Da, și la foarte multe popoare s-au păstrat tradiții și acțiuni sacre legate anume de a opta zi de naștere a omului...

IM: Foarte corect, deoarece anume în a opta zi Sufletul intra în corpul omenesc, ca într-un vas, și se forma Personalitatea. Și de aici vin aceste cuvinte că Domnul Dumnezeu „a suflat în fața lui suflare de viață”, se are în vedere crearea Personalității...

T: ...cu venirea Sufletului.

IM: Da. Ulterior Personalitatea creștea, se maturiza, aflându-se în corpul omenesc, și trebuia să se contopească cu Sufletul

T: Adică, aflându-se înăuntrul a ceea ce e mort, a însăși sistemului, care este orientat împotriva a tot ce e divin, fiind întemnițat  în una din părțile acestui sistem, tu, ca Personalitate, ca Duh Viu, rămâi impecabil în dăruirea de sine, în slujirea lumii Spirituale, în sporirea Dragostei spirituale chiar aici, aflându-te în asemenea condiții...

IM: Și anume în aceasta constă eroismul. De ce anume așa s-a întâmplat? Aici, la fel, există o logică pentru minte, deoarece ființa vie care luptă pentru viață, care trece prin dificultăți, ea realizează o anumită izbândă: ea învinge diavolul, câștigă Armaghedonul său și dobândește Viață. Și vine un Înger matur. Adică, acesta, într-adevăr, devine un eveniment care se reflectă în toată nemărginirea Lumii Spirituale.

J: Adică în interiorul a ceea ce este inevitabil mort tu devii veșnic Viu.

_____________

VIDEO TEXT

 

În interiorul a ceea ce este inevitabil mort tu devii veșnic Viu

__________

T: Igor Mihailovici, noi am vorbit acum despre crearea primilor oameni și ar fi foarte interesant de dezvăluit încă un subiect foarte important. În diferite religii această chestiune este numită ca Căderea primului om, iar în creștinism este numită ca „păcatul originar sau păcatul strămoșesc”. Și iată de aici apare o întrebare interesantă pentru omul care gândește: „Sunt eu oare păcătos de la naștere drept urmare a faptului că oamenii sunt a priori păcătoși ca rasă umană? Oare sunt eu păcătos din start, sau, de exemplu, copiii mei, sau bebelușii, dacă ei încă nu au făcut nimic rău?”

Dacă e sa fim laconici, ce știe mireanul în acest sens? Ceea ce e scris în capitolul trei din Cartea Geneza, că: păcatul (Căderea) a fost comis de către primul cuplu omenesc – Adam și Eva în rai, când ei, fiind ispitiți de diavol, au gustat din fructul interzis din „pomul cunoașterii binelui și răului” sau, cum mai este numit, „pomul vieții și morții”. Și, drept rezultat, ei au fost alungați din rai și au devenit ființe muritoare, de aceea, deja, ulterior toți oamenii au devenit păcătoși. Și iată astăzi sunt foarte multe interpretări ale acestei legende din cartea Genezei.

Ce îl sperie și îl împovărează pe credincios? Faptul că el este păcătos din naștere, că are blestemul păcatului. Ce-a auzit el în biserică? Că purificarea, eliberarea de puterea „păcatului originar” are loc prin sacramentul Botezului – acesta este ritualul care în creștinism este considerat drept nașterea spirituală a omului, adică el ca și cum  formal moare pentru viața păcătoasă și se naște deja într-o nouă viață binecuvântată. Și că anume datorită Botezului îi va fi dăruită libertatea de tirania diavolului. Oamenii cred în aceasta, însă, în majoritatea cazurilor, lucrurile mai departe decât de credință nu merg. De regulă, oamenii mizează pe ritual, dar nu pe schimbarea lor personală, nu pe lucrul lăuntric asupra lor.

Printre teologii diferitor organizații, confesiuni și curente, de asemenea, nu există o opinie unică privind acest subiect, fiecare face trimitere la autoritățile lor, la acei care, ceva, cândva s-au referit  la subiectul dat: este oare omul păcătos din  naștere.

În general, Iisus nu a spus așa ceva, aceasta au spus-o oamenii. „Păcatul originar” este un  termen pur teologic în creștinism. El a fost introdus peste 400 de ani după Iisus, în perioada când creștinismul a obținut  statut de religie de stat. În ansamblu, ca de obicei: oamenii parcă și se învârt în cercuri în jurul Adevărului, doar că atunci când încearcă să perceapă cu mintea, atunci apare această veșnică dispută despre unde corect trebuie pusă virgula, după cum bine ați remarcat și dvs.

M: Vorbind despre păcat, este important să înțelegem că omul a priori este liber și nu are păcat. Omul, am în vedere ca Personalitate. Ce este „primul păcat”? În diferite religii întâlnim frecvent că omul este inițial păcătos prin naștere. Și iată aici este necesar să analizăm ce este păcatul.

T: Da, ideea constă anume în faptul că noțiunea de păcat pe care l-a săvârșit cel dintâi om, despre căderea acestuia, există și în legendele altor religii, de exemplu, în același zoroastrism. Însă vom mai reveni la acest subiect. Într-adevăr,  dorim foarte mult să ne clarificăm, cum este în realitate...

IM: Primul păcat, de fapt, este acel prim moment, al celui dintâi păcat, când omul, ca Personalitate, a dat crezare conștientului. Este prima credere în minciună. Iată anume acesta este primul păcat. Când el a fost ispitit de către conștient, s-a lăsat ispitit ca Personalitate de iluziile conștientului, de ceva material.

Păi, și în continuare putem spune simplu că omul, ca Personalitate, inițial este fără de păcat. Însă în acest caz apare întrebarea: dacă omul, ca Personalitate, nu este păcătos, atunci de ce el trece în starea de subpersonalitate, sau exprimându-ne în termeni religioși, de ce el nimerește în iad, dacă el nu-i păcătos? Iată aici avem așa un concept ca inacțiunea. Omul, ca Personalitate, vine în această lume ca să obțină libertate de lumea materială și să se unească cu Lumea Spirituală, adică să vină în Lumea Spirituală ca ființă matură. Însă inacțiunea sa ca Personalitate:  când omul trăiește în lumea iluziilor și toată atenția sa o investește în iluziile conștientului, în avida, iluzoria sa natură, altfel nu o poți numi, el, efectiv, își irosește viața. Și el este, să spunem așa, ca ovulul feminin care a rămas nefertilizat. Astfel și  Personalitatea, dacă  „nu este fertilizată”, atunci ea devine subpersonaliate. Își continuă, desigur, existența sa, căci nimeni nu a anulat legea conservării informației. Și atâta timp cât este energie, atâta timp cât există purtătorul,va exista și  informația. Din acest considerent omul și rămâne anume în stadiul  de subpersonalitate. 

Însă, păcatul, ca atare, încetează să existe, imediat ce omul, ca Personalitate, subliniez, se eliberează din sclavia conștientului. Omul începe deja să existe de sine stătător. El nu va admite nimic rău. Eforturile lui principale și toată atenția sa el le va îndrepta anume spre Lumea Spirituală, spre căutare, inițial, a acestei căi, iar ulterior  spre aflarea în această stare până când va dobândi Viața.

Așa că păcatul, în sine, este o noțiune relativă, și el este mai mult impus  Personalității. Totul este simplu. De fapt, totul este simplu, foarte simplu. Este conștientul, este Personalitatea, este Sufletul, ca și călăuză, sau, să zicem, ca un mijloc de transport, poate fi și așa numit. Dacă Personalitatea a reușit să se unească, adică dacă Personalitatea s-a eliberat de sub  puterea conștientului, și-a aruncat lanțurile, atunci ea a văzut realitatea,  a simțit Lumea Spirituală. Iar simțind Lumea Spirituală deja nu mai vrei să te îndepărtezi de ea.

T: Da, cu adevărat este simplu. Și e lesne de înțeles chiar citind în aceeași Ortodoxie, precum că, inițial, omul nu cunoștea experiența  aflării în starea fără de har. Iar căderea, în fond, este pierderea binecuvântatei stări înălțătoare de aflare cu Dumnezeu, este pierderea Vieții în Dumnezeu. Iar această binecuvântare este legată de prezența harului Duhului Sfânt în om din chiar momentul creării. Și că Duhul acționa în Profeți și îi învăța, și era în interiorul lor, și li se arăta lor. Și când Duhul dorea sălășluia în el, și Adam cunoștea dulceața Dragostei lui Dumnezeu.

J: ...Da, și că Duhul Sfânt este Dragostea și dulceața Sufletului... Și cine l-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela zi și noapte nesățios râvnește spre Dumnezeu cel Viu.

T: Da... Și iată aceasta, la fel,  explică de ce moartea a devenit rezultatul căderii de la Dumnezeu: cu cât omul s-a îndepărtat de la Dumnezeu, iată cu atât s-a apropiat de moarte.

IM: Da. Când Personalitatea se află în robia conștientului, ea trăiește în iluzie, anume o iluzie impusă. Iată aici aceasta poate fi numită ca stare de păcătoșenie. Și, firește, nimeni nu se va ruga pentru tine, pentru iertarea păcatului tău. Nimeni nu va putea să ți-l ierte până când tu însuți nu te vei feri de el. Un exemplu simplu, să ne amintim de timpurile antice: omul se află în robia  faraonului. Îl întâlnește pe alt rob ca și dânsul și acela îi zice: „Tu nu ești sclav, tu ești liber, tu poți merge oriunde dorești. Iar la cătușe nu trage atenție. Faptul că poți merge strict pe o anumită arie, ei bine, care e diferența, tu doar ești liber. Mulțumește-te cu ceea ce ai și bucură-te și laudă-l pe stăpânul tău”. Deoarece, anume pentru robi, stăpânul acestora și este dumnezeu, el poate să facă cu viața lor orice dorește. Însă, iarăși, prin viață aici se subînțelege doar această existență temporară. De aceea, gândiți-vă voi înșivă.

T: Da, sclavii nu-l cunosc pe Dumnezeu, de aceea și sunt robi. Ei îl percep pe stăpânul lor ca pe Dumnezeu... Iată știți, aș vrea, de asemenea, să vă împărtășesc un moment din copilăria mea... Desigur, în societatea contemporană, de regulă, nu este obișnuit  să vorbești despre senzațiile tale din copilărie, deoarece conștientul îți impune un fel de joc de-a imaginea, de-a autoritatea, „de-a bunătatea”. Unele istorii și povestiri despre sine, în opinia conștientului, îți pot afecta reputația ta. Însă, dacă e să fiu sinceră, eu, pur și simplu, m-am săturat să trăiesc după regulile conștientului.. Și când  accepți în sinea ta faptul că „adevărul,  pentru mine, este mai scump”, atunci devine simplu să enunți faptul cum acesta lucrează. Și eu, realmente, simțeam în mine în copilărie incluziunea a ceva rău, iată această păcătoșenie,  simțeam că era ceva din natura Animalică. Și doream să fiu bună. Însă acest ceva rău mereu mă apăsa, și, în mine însămi, doream să scap de această stare. Însă ea era foarte obsesivă. Însă atunci eu nu înțelegeam de ce se întâmplă așa...

 IM: Și iată, tu ai abordat corect subiectul. De fapt, în copilărie, mai cu seamă, la vârsta de 5-6 ani, ei, bine, puțin mai în vârstă, până la vârsta de 10-11 ani oamenii simt  un fel de dualitate. Ei simt că lor conștientul le impune. Ei simt că ei nu doresc aceasta, însă conștientul le impune. Ei nu vor să se teamă, dar se tem. Ei nu doresc să facă rău sau să mintă, dar mint. Ei înțeleg că ceva dual este impus în ei. Însă, când lor nu li se povestește despre Personalitate, când aceasta este o informație ascunsă pentru ei, atunci Personalitatea pierde acea putere pentru a opune rezistență conștientului, ea nu înțelege cum să ajungă la această sfințenie, să dobândească această libertate.

Dar ce este sfințenia? Mai întâi de toate este eliberarea de cătușele conștientului, aceasta și este ispășirea păcatului. Ispășirea păcatului este anume refuzul dictaturii conștientului, când tu devii cu adevărat om liber, adică Personalitate independentă de lumea materială. Însă mulți vor spune: „Dar cum tu nu vei depinde de corp?” Corpul depinde, conștientul depinde, Personalitatea, ea este doar temporar  aici. Ce este mai important? La aceasta merită să ne gândim.

Însă aceasta nu înseamnă că trebuie de întrerupt, să zicem, orice discuție cu propriul conștient, în nici un caz. Orice dorință de a accelera procesul  vine de la conștient. Doar conștientul îi poate dicta omului să se sinucidă, sau iată: „Tu acum vei trece la Dumnezeu. Pur și simplu, stai culcat, nu face nimic, nu mânca, nu bea, mâine vei muri, doar roagă-te și vei ajunge la Dumnezeu”.  Tu nicăieri nu vei ajunge, subpersonalitate vei deveni. De ce?

Deoarece calea spre Dumnezeu este anume lucrul Personalității, aceasta este aspirație. Dacă vei rupe un fruct verde acesta va fi verde. Totul trebuie să se coacă. Așa și aici. Altceva este că la unii coacerea are loc mai devreme, iar la alții mai târziu. Însă acel termen care este dat ca să te afli aici (chiar dacă omul a înțeles multe, el are dreptul să plece, el a început să Trăiască, a avut loc contopirea), dar el oricum va fi aici. De ce? Ca să slujească Lumii Spirituale, fiindcă aceasta este o necesitate. Iar dacă el nu are această necesitate de Slujire, înseamnă că el nu are înțelegerea Lumii Spirituale, înțelegerea acestei importanțe, nu este plenitudine. Înseamnă că aceasta este o iluzie de la conștient, o altă iluzie.

T: Mulți au percepția că sunt aproape de Adevăr, dar conștientul... Conștientului, într-adevăr, îi este frică de fapte și de practică. Apropo, la fel, este interesant, cum se menționează în zoroastrism despre primul păcat al oamenilor. Iată  chiar astăzi  am menționat despre crearea primului cuplu uman din rubarbă și despre ceea ce este scris în legenda din capitolul 15 „Despre natura oamenilor” în cartea sfântă a zoroastrismului„ Crearea originii” (Bundahishn). Și iată acolo este interesant că potrivit acestei legende, când oamenii s-au transformat în chip omenesc (adică ei au căpătat materialitate, corp), atunci cu ce  continuau ei să Trăiască în interiorul lor? Cu ceea ce erau ei de fapt prin Duhul lor. Ei trăiau prin Bucurie, prin Bucuria în Dragostea lui Dumnezeu, iată cu această stare de har spiritual ca izvor al Vieții lor reale.

Conform legendei, Dumnezeu (în zoroastrism El era numit Ormuzd, este prescurtare de la Ahura Mazda) le-a spus primului cuplu uman care se numeau Mashya și Mashyana, că... Acum, pur și simplu, voi cita unele momente... „ Eu v-am creat din cele mai desăvârșite și bune intenții. Îndepliniți onest  faptele credinței, gândiți gânduri bune, rostiți cuvinte bune, realizați fapte bune și nu cinstiți devașii”. Și, inițial, ei ambii așa și s-au gândit că ei vor gândi unul despre altul că el este om pentru el. Și primul lucru pe care l-au făcut... ei (așa și) s-au gândit... Și primele cuvinte, pe care ei le-au spus, au fost:

„Ormuzd a creat apa, pământul, plantele, animalele, stelele, luna, soarele și toate bunătățile a căror proveniență și roadele cărora sunt din manifestarea neprihănirii.”

Și aici este un moment important în povestire că: „Apoi, dușmanul s-a strecurat în gândurile (lor) și a spurcat aceste gânduri. Și ei au exclamat: „ Duhul cel rău a creat apa, plantele, animalele și toate lucrurile sus-amintite”. Această  falsă cuvântare a fost rostită sub influența devașilor și duhul   Rău a obținut de la ei prima (sa)  bucurie. Din cauza acestui discurs fals ei ambii au devenit păcătoși și sufletele lor au rămas în iad până la incarnarea finală”.

IM: Ei au dat crezare conștientului... În acest caz, dacă e să examinăm zoroastrismul în care este interpretat faptul că oamenii s-au gândit la rău și Ahriman s-a bucurat de păcatul lor, adică ei s-au contrapus pe ei înșiși lui Dumnezeului, Lumii Spirituale, dar aici anume este și faptul că ei au crezut  în conștient.

T: Da, ei doar au crezut  în conștientul lor material înșelător.

IM: Corect. Adică oamenii simțeau, ei de la început știau, ca Personalități, că această lume este creată de Dumnezeu. Însă conștientul le-a impus o substituire și ei l-au crezut. Și ei au rostit în glas că această lume a fost construită de Ahriman și îi aparține acestuia.

T: Da, ei au început a rosti gândurile și dorințele sistemului, cum că sistemul chipurile este creatorul ordinii mondiale. Adică au început să slujească diavolului. Știți, aceasta îmi amintește de ceva: rațiunea Universală, Absolutul, ateismul, materia este primară, Marea explozie, autoorganizarea materiei...

J: Da, da, da.

T: Și mai departe se relatează, aducând exemplu alegoriile legendei despre primul cuplu uman, despre cum avea loc această îndepărtare a oamenilor de la adevărata lor natură spirituală și redirecționarea atenției deja asupra gândurilor de la conștient. Conform legendei, când ei au băut lapte de la capra albă Mashya i-a zis Mashyanei: „Bucuria mea era de la faptul că eu nu am băut acest lapte, iar acum, când l-am băut, bucuria mea s-a micșorat și corpului i s-a făcut rău”. De la această a doua cuvântare puterea devașilor a crescut...”

J: Adică a avut loc investirea puterii atenției,  a acestor puteri divine ale Allat-ului, în gânduri despre sănătatea corpului lor muritor, despre materie.

T: Da. Și apoi se menționează, că atunci când deja ei și-au pregătit prima mâncare la foc din carne de oaie, atunci o mână de mâncare au aruncat-o în foc spunând că „aceasta este partea focului”, iar a doua mână de mâncare au aruncat-o în cer și au spus că „aceasta e partea zeilor”. Însă „pe lângă ei trecea în zbor un  vulture și a înhățat această carne, în timp ce pe prima a mâncat-o un câine”. Adică aceasta este o alegorie a faptului că în tridimensionalitate s-a început deja irosirea puterilor Allat pe magie, pe ceea ce este hrană pentru sistem. Iată aceste puteri, ele nu au fost investite în amplificarea Dragostei și Bucuriei în harul Dumnezeiesc.

Iar mai apoi citim în legendă că „din cauza nerecunoștinței pe care ei au manifestat-o, devașii s-au înrăit și ei (Mashya și Mashyana) involuntar  au început să simtă (unul față de celălalt) o furie păcătoasă. Ei s-au ridicat unul împotriva altuia, se băteau (unul pe altul), rupeau (unul altuia) părul și (zgâriau) unul altuia fețele”. Atunci devașii au strigat din întuneric: „Voi, oameni, onorați devașii pentru ca al vostru devaș al furiei să se odihnească”. Și în continuare se vorbește despre faptul că Mashya a mers și a săvârșit, în esență, un ritual magic, și, de aceea, devașii s-au făcut mai puternici, iar ei ambii (Mashya și Mashyana) au devenit atât de neputincioși încât un timp îndelungat ei nu puteau îndeplini ceea ce trebuia. Și abia după 50 de ani din acel moment li s-au născut deja copii și urmași ai acestora care au format rasele umane.  

J: Adică, de fapt, păcatul primilor oameni constă în aceea că ei au dat crezare propriului conștient, au început a pierde percepția prin simțire a Lumii Spirituale, bucuria lăuntrică de la comunicarea cu El. Și,  pur și simplu, au început să irosească puterile Allat-ului pe gânduri false, pe gânduri despre sănătatea corpului lor, pe dorințele pământești – pe magie. Și, de fapt, aceasta este ceea ce se întâmplă astăzi cu majoritatea oamenilor.

IM: Însă, iarăși, ce a servit drept cauză? În  cazul dat este investirea propriei credințe, a  propriilor puterilor  în iluzie, în înșelăciune, în speranța de a obține ceva. Pur și simplu, aceasta este etapa inițială de dezvoltare a sistemului în lumea umană.

_____________

VIDEO TEXT

Omul, ca Personalitate,

inițial este fără de păcat.

_____________

  
Rating: 5 / 5 from 6




Recommended Book

AllatRa Book download